La „Porţile Iadului”, în Norvegia, un memorial spune povestea sumbră a „vrăjitoarelor” ucise. Astăzi, situaţia este şi mai gravă!

Chiar şi la câteva secole distanţă, un sentiment de vinovăţie colectivă continuă să planeze asupra regiunii, iar suferinţele femeilor condamnate pe nedrept sunt rememorate mulţumită unui memorial din micuţul oraş Vardø, aflat la marginea peninsulei Varanger în nord-estul îndepărtat al Norvegiei.

• Cum vor influența schimbările climatice agricultura românească?
• Cât va cheltui Polonia pentru a-și fortifica frontiera cu Belarus și Rusia?

Una dintre femeile comemorate în cadrul memorialului – o structură de 125 de metri lungime construită pe catalige – a fost arsă pe rug pentru o presupusă vrajă fatală pe care ar fi aruncat-o asupra unui copil şi a doua capre.

Altă femeie a fost executată după ce a fost acuzată că a provocat o furtună care a dus la scufundarea a 10 vase şi la moartea a 40 de marinari.

Monumentul situat pe malul Mării Barents a fost inaugurat în 2011. Opera seamănă cu un pod de lemn spre nicăieri, ce pare să simbolizeze inutilitatea deceselor femeilor.

În zona monumentului se găseşte una dintre ultimele lucrări ale artistei franco-americane Louise Bourgeois, astăzi decedată, formată din patru flăcări eterne ce ard pe un scaun într-un salon spartan, ce marchează o perioadă tragică din istorie ce a afectat toate familiile din regiune.

Instalaţia artistei Louise Bourgeois    (Foto: Pierre-Henry DESHAYES)

La începutul secolului al XVII-lea, doar 3.000 de persoane trăiau în Finnmark, cea mai nordică provincie a Norvegiei.

De-a lungul a câtorva decenii, 135 de persoane au fost acuzate de vrăjitorie. Nouăzeci şi unu de persoane, vasta majoritate femei, au fost arse pe rug, murind (dacă nu decedaseră deja în timpul torturii).

Nici copiii nu au scăpat, 6 fetiţe fiind acuzate de vrăjitorie, însă acestea au fost mai norocoase şi au fost achitate.

„Aceste consecinţe severe duc Finnmark pe primul loc în Europa într-un clasament macabru”, explică Liv Helene Willumsen, profesor de istorie la Universitatea Tromsø din nordul Norvegiei. „Proporţional, ce s-a întâmplat aici a fost chiar mai grav decât în anumite zone ale Germaniei sau Scoţiei”.

Liv Helene Willumsen, profesor de istorie    

Totuşi, de ce s-a înregistrat un asemenea zel persecutoriu într-o regiune atât de îndepărtată de orice altceva?

Este posibil ca această izolare a regiunii să fie cauza ce a permis populaţiei îndepărtate de realitate, aflate la câteva săptămâni distanţă de centrul puterii (Copenhaga, pe vremea când Danemarca şi Norvegia formau o uniune), să cadă pradă ideilor superstiţioase.

Ideea că femeile pot face pacte cu diavolul a fost stimulată de o elită clericală şi administrativă cufundate în dogmele „demonologiei”, iar crezul a fost amplificat de faptul că lumea credea că Arctica este un soi de anticameră a iadului.

„Oamenii credeau cu sinceritate că sunt înconjuraţi de o armată secretă care este aliată cu Diavolul”, relatează Willumsen.

„Instanţele locale nu erau controlate. Puteai fi adus la curte, forţat să mărturiseşti şi să fii condamnat în aceeaşi zi”, explică specialista.

Dacă tortura nu era suficientă pentru a extrage mărturia necesară, instanţa putea solicita „testul cu apa” pentru femeile acuzate de vrăjitorie.

În ce consta „testul cu apa”? Femeilor le erau legate mâinile şi picioarele şi erau aruncate în mare. Dacă se scufunda, era inocentă. Dacă plutea, era considerată o dovadă că este, într-adevăr, vrăjitoare.

„Apa era considerată un element pur care poate respinge elementele impure”, explică Willumsen.

În Finnmark, toţi suspecţii pluteau.

O femeie, Ingeborg Krog, a efectuat testul în 1663 după ce a cerut ea însăşi să fie supusă acestei probe, convinsă că astfel va scăpa de toate acuzaţiile. A plutit „precum un dop de plută”, se arată într-o placă ce-i este dedicată în cadrul memorialului.

În ciuda torturilor agonizante la care a fost supusă ulterior, singura mărturie pe care călăii au reuşit să o extragă era aceea că i s-a făcut rău după ce a consumat un peşte ce-i fusese oferit de ruda unuia dintre acuzatorii săi. În cele din urmă, Ingeborg a murit din cauza torturii.

Patru sute de ani mai târziu, aceste evenimente groaznice au încetat să mai aibă loc în Europa, însă continuă să existe în alte regiuni, explică istoricii.

„Vânătorile de vrăjitoare sunt un capitol încă deschis al istoriei”, explică Rune Blix Hagen, istoric în cadrul Universităţii Tromsø.

„Ele continuă într-un ritm alert, nu în Occident, însă mai ales în Africa, dar şi în Asia şi America de Sud”, spune Rune Blix Hagen.

Astăzi, la fel ca acum câteva secole, presupusele vrăjitoare sunt, de regulă, ţapi ispăşitori acuzaţi de provocarea afecţiunilor, a deceselor, a naufragiilor, recoltelor eşuate sau a oricărei alte nenorociri.

istoricii estimează că aproximativ 50.000 de oameni au plătit cu viaţa în Europa ca rezultat al „proceselor vrăjitoarelor”.

Spre comparaţie, însă, numărul persoanelor ucise din acelaşi motiv la nivel mondial începând cu cel de-al Doilea Război Mondial este estimat a fi între 70.000 şi 80.000.

„Aceste sunt date oficiale şi, cel mai probabil, doar vârful aisbergului”, spune Hagen. „Monumentul din Vardø serveşte şi ca memento ce ne atrage atenţia că persecuţia nu a luat sfârşit”, a concluzionat istoricul.

Sursa: AFP